Despre Doamna atletismului românesc Iolanda Balaș-Söter, în Libertatea – sportnews

În semn de omagiu și pentru a evoca imensa personalitate a celei care a fost Iolanda Balaş-Söter, Sportnews.libertatea.ro a decis să publice integral reportajul emoționant realizat anul trecut de jurnalistul Romeo Chiriac pentru Sport în România, revista editată de Asociația Presei Sportive din România.

Am ezitat mult înainte să o sun pe Iolanda Balaş-Söter pentru a face un reportaj cu ea, neştiind cât de bine se simte după internarea de şapte săptâmâni de la Spitalul ”Elias“. Nu mică mi-a fost mirarea să găsesc la celălalt capăt al firului o interlocutoare cu poftă de viaţă şi plină de entuziasm, care m-a programat imediat a doua zi, la ora 8.00, la sediul federaţiei.

În sport a depăşit absolut toate obstacolele, rezultatele multiplei campioane olimpice şi mondiale fiind apreciate pe măsură în străinătate, prin includerea în Cartea Recordurilor sau în Hall of Fame-ul atletismului mondial. În România însă, a avut de înfruntat altfel de obstacole decât cele de la atletism, anume vicisitudinile regimului comunist şi răutatea oamenilor. Dar şi pe acestea le-a depăşit, lăsând cu adevărat ceva în urma ei, totul în folosul atletismului românesc.

Jesse Owens i-a ”întins“ frânghia de rufe în curte

S-a născut în Timişoara, pe 12 decembrie 1936. Tatăl ei a fost capturat şi luat deţinut în Uniunea Sovietică, după ce a luptat pe frontul de est. ”Din ’44 am tot aşteptat şi am crezut că tata se va întoarce. De-abia în 1951, comuniştii ne-au spus că a murit“.

Iolanda Balaş a început sportul în Timişoara, la clubul local ”Electrica“, din Pădurea Verde. ”Am avut norocul să locuiesc lângă o familie de atleţi campioni, Luiza Ernst şi Eugen Lupşa. Astfel, când eram copil, mi-au pus un filmuleţ despre JO de la Berlin, cu Jesse Owens (n.r: poza lui o are într-o vitrină la sediul Fundaţiei Atletismului Românesc), care m-a motivat foarte mult.

Imediat după ce am vizionat filmul, am întins o frânghie de rufe în curte, peste care am început să sar. Apoi, doamna Luiza m-a dus din cartierul Iosefin, unde locuiam, pe stadionul Electrica“.

Aşa s-a apucat de atletism, în 1948. ”Am făcut de toate, alergare, sprint, ba chiar şi nataţie, o vreme“. Punctul de plecare, ca performanţă, la săritura în înălţime a fost 1,28 m. Traseul celei ce avea să domine autoritar scena mondială la această probă, timp de peste un deceniu, este următorul: 1951 – 1,51m, 1952 – 1,53m, 1953 – 1,60m, 1954 – 1,65m, 1955 – 1,70m, 1956 – 1,76m, 1958 – 1,83m, 1959 – 1,84m, 1960 – 1,86m, 1961 – 1,91m, 1962 – 1,87m, 1963 – 1,88m, 1964 – 1,90m, 1965 – 1,86m, 1966 – 1,84m.

A stabilit 14 recorduri mondiale

Cariera Iolandei Balaş-Söter înseamnă 14 recorduri mondiale, două medalii de aur la Jocurile Olimpice, Roma şi Tokyo, două medalii de aur şi una de argint la Campionatele Europene şi două medalii de aur la Universiade. Ultimul ei record mondial, 1,91 metri, a rezistat din 1961 până în 1971.

Era însă epoca în care tehnologia începea să ajute tehnica săriturii, iar medicaţia îşi facea deja efectul. ”Celelalte ţări aveau o echipă întreagă care să-i ajute, începând de la biochimist până la cel cu pregătirea mentală. Noi, dacă aveam antrenor, era bine. Sau medic. Însă măcar am fost beneficiarii unei alimentaţii sănătoase, apoi ne-au mai ajutat instinctul şi educaţia.

Singurul lucru cu care m-am dopat a fost lăptişorul de matcă. Am sărit doar pe pista de zgură. Îmi pare rău că nu am apucat să sar pe pista din poliuretan, care a apărut în 1960. Aş fi putut ajunge la cel puţin 2 metri. Pentru că acest gen de pistă îţi dă o impulsie fantastică. Eu am făcut stilul foarfecă, de-abia în ’68 s-a dat voie la stilul de acum, să vii cu capul înainte şi să sari pe spate“.

Sportiva din România figurează şi în Cartea Recordurilor cu o performanţă aproape imposibil de egalat: 150 de concursuri consecutive câştigate în perioada 1957-1966. Cariera excepţională i-a adus Iolandei Balaş introducerea în Hall of Fame-ul atletismului mondial în 2012, în timpul ceremoniei de sărbătorire a 100 de ani de existenţă a Federaţiei Internaţionale de Atletism (IAAF).

Ea s-a aflat între primii 24 de atleţi admişi în galeria fostelor glorii internaţionale, alături de alţi reprezentanţi de renume ai acestui sport, precum Fanny Blainkers- Koen, Serghei Bubka, Stefka Kostadinova, Carl Lewis sau Michael Johnson.

Săritură peste ”obstacolul“ Gheorghiu-Dej

În data de 14 august 1956, Iolanda Balaş a sărit peste bara înălţată la 1,75 metri, stabilind un nou record mondial al probei. Lumea era fericită, mai ales că, peste numai câteva luni, urma să meargă la Jocurile Olimpice de la Melbourne, unde putea obţine medalia de aur.

Numai că regimul comunist i-a pus o piedică, interzicându-i lui Hansi Söter să meargă alături de eleva lui în Australia, de teamă că tehnicianul ar putea rămâne în ţara în care avea rude. Fără sprijinul şi sfaturile antrenorului, Iolanda a sărit abia 1,67 metri.

Deşi a fost stigmatizată după această ratare, a strâns din dinţi şi nu şi-a dorit altceva decât revanşa. ”Am completat patru ani un caiet cu cercurile olimpice pe care le coloram și scriam sub ele: ”Revanșa”. În 1958, an în care câştigă şi un titlu european, a spulberat de două ori recordul mondial.

Prima dată ridică ştacheta la 1,82 metri, urcând-o după câteva luni cu încă un centimetru. Anul 1959 vine cu un nou record al lumii, 1,84 metri. Urmează JO de la Roma. După ce delegaţia României plecase spre Jocurile Olimpice, Iolanda Balaş se îndreaptă spre biroul temutului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La întrebarea ”cum de nu sunteţi la Olimpiadă?“ pe care i-a pus-o Gheorghiu Dej, sportiva i-a dat o replică îndrăzneaţă pentru acele vremuri: ”Nu am cum să reprezint România, care nu are încredere în mine şi în soţul meu!“.

Surprins, liderul partidului comunist rezolvă situaţia. Iar la Jocurile Olimpice de la Roma, Iolanda Balaş, susţinută de antrenorul ei, Hansi Söter, sare 1,73 m din prima încercare. Cu toate că avea titlul asigurat, la a doua săritură ajunge la 1,77 metri, iar a treia încercare o duce la un incredibil 1,85 metri.

Diferenţa faţă de a doua clasată era de 14 centimetri! ”Deşi era o ploaie mocănească, 70.000 de spectatori au rămas să urmărească proba. Am reuşit un lucru fantastic, un record olimpic. Pentru mine este cel mai mare succes, titlul olimpic.

Record mondial poţi obţine oricând, Premiul Nobel o dată pe an, dar medalia olimpică doar o dată la 4 ani!“. Peste alţi patru ani, la Jocurile Olimpice de la Tokio, Iolanda Balaş, sub bagheta lui Hansi Söter, câştigă al doilea titlu olimpic consecutiv, ridicând ştacheta la 1,90 metri. Iar concurenta de pe locul doi sare un ”amărât“ de 1,80 metri.

Nu poate să-i ierte pe comunişti pentru că au dărâmat Stadionul Republicii

În regimul comunist, ”doamna Ioli“, că tovarăşă nu a fost niciodată, a avut de îndurat nenumărate nedreptăţi. Una dintre ele este aceea că i s-au tăiat din banii de premieri, care şi aşa erau foarte puţini. Din 4 prime de câte 6.000 de lei pe care le avea de încasat în urma performanţelor obţinute, nu a primit decât două. Apoi, la JO de la Melbourne, a ratat clasarea pe podium deoarece nu s-a aprobat deplasarea antrenorului ei, Hansi Söter, de teamă că ar putea rămâne în ţara unde avea stabilit un frate.

Culmea a fost că ”antrenorul“ securist care a însoţit delegaţia tricoloră le-a părăsit imediat cum a pus piciorul pe pământ australian, cerând azil politic. Când a ajuns în România, a fost acuzată că a vândut medalia, a fost făcută trădătoare de ţară şi s-au rupt pozele cu ea, deşi adusese atâta glorie până atunci prin performanţele obţinute. Ba i s-a cerut de către un antrenor politruc să-şi schimbe piciorul de bătaie.

”Mai uşor ar fi fost să mă apuc să scriu cu stânga în loc de dreapta, cu care am scris toată viaţa, decât să pot schimba piciorul de bătaie“. La Olimpiada de la Tokyo, ea şi soţul ei au fost păziţi de un securist care mergea după ei peste tot, ca să nu ceară azil politic.

”M-a păzit un fost baschetbalist de la Dinamo, nu-i spun numele, care, culmea, apoi, în ’62, a rămas şi el în Germania“. Toate acestea le-a iertat. ”Dar nu pot să-i iert pe comunişti că au dărâmat Stadionul Republicii. Este o mentalitate românească să moară şi capra vecinului, dar încerc să uit partea urâtă. Îl apreciez pe Regele Ferdinand că a dăruit în 1912 mişcării sportive această arenă (n.r. – stadionul Iolanda Balaş-Söter). Iar Principesa Margareta este preşedinte de onoare al Fundaţiei Atletismului Românesc.

După revoluţie, în România s-a dărâmat mai mult decât s-a construit. E anormal ca în Bucureşti să existe un singur stadion la două milioane de locuitori. L-am felicitat pe Mircea Sandu pentru Arena Naţională, dar l-am întrebat de ce nu a construit şi pistă de atletism, unde am fi putut găzdui competiţii internaţionale. În Polonia, în actualul ciclu olimpic, se modernizează 100 de stadioane“, spune cea care în 2010 a primit decoraţia regală „”Nihil Sine Deo“.

Moartea soţului ei este datorată ticăloşeniei unor comunişti. În 1987, în luna august, Hansi Söter a fost chemat de Consiliul Politic la CS Steaua, unde era antrenor şi locotenent-colonel, şi acuzat total pe nedrept că este incapabil. În urma acestei nedreptăţi, el a făcut atac vascular cerebral, iar peste o lună a murit. ”Mai am o părere de rău, că mama s-a stins cu câteva luni înainte să cuceresc medalia olimpică la Roma“.

Nici Hristos nu poate face nimic în fruntea MTS dacă nu e sprijinit de stat

”Regina înălţimilor“, cum a mai fost supranumită, nu îşi ascunde bucuria pentru faptul că în fruntea MTS se află o colegă de ”breaslă“ (disciplină sportivă), Gabi Szabo. Însă precizează că Gabi trebuie obligatoriu susţinută de către stat ca să reuşească.

„Ca să vorbeşti de atletism, trebuie să ai cultură sportivă. La ofsaiduri şi la golurile din fotbal toată lumea se pricepe, însă atletismul, pe lângă că are 43 de probe, e o disciplină mult mai complexă. Mă bucur enorm că a fost pusă Gabi la conducerea MTS-ului, în primul rând fiindcă provine din atletism. Dar dacă administraţia ţării nu o sprijină, putem să-l punem şi pe Hristos în fruntea MTS, că tot nu putem face ceva.

Vorbesc de sport, de sănătate, unde trebuie schimbată programa şcolară, ca tineretul să nu mai fie supraponderal şi cocoşat. Computerul fură mult timp oamenilor. Care, din păcate, nu mai fac mişcare, nu mai fac sport minimum trei ore pe săptămână. Probabil că cei de acum, din Administraţie, pe când erau elevi, erau scutiţi de sport şi de aceea nu înţeleg bine acest fenomen. Că aşa e acum, se sare peste orele de mişcare.

Pe când eram la Şcoala de măicuţe Notre Dame din Timişoara, îmi amintesc când în curtea şcolii au venit soldaţii nemţi. Erau în nişte tricouri portocalii. Ştiţi care a fost primul lucru pe care l-au făcut? Au căutat bătătorul de covoare… ca să facă tracţiuni. Deja din acele vremuri aveau o altă mentalitate, plus că e o diferenţă mare de educaţie. Păi, la noi, soldatul Gheorghe are trei perechi de izmene pe el. Ce să-l intereseze pe el să facă mişcare? Datorită sportului am fost pe cinci continente şi am cunoscut gloria. Sportul înseamnă viaţă. Pe vremea noastră, oamenii ştiau să îmbine sportul cu pregătirea profesională. Asta înseamnă enorm, aşa se formează oameni sănătoşi, culţi şi civilizaţi“.

”Reversul medaliei după atâţia ani de sărituri a apărut în urma unor concursuri în SUA. Am participat la o serie de competiţii în Los Angeles, San Francisco, Chicago, New York. Pentru mine a fost ceva deosebit, pentru că am făcut cunoştinţă cu atletismul american şi cu universităţile.

De altfel, am şi primit o ofertă din partea Universităţii din California să devin studenta lor. Dar acolo am sărit pe parchet şi aşa au apărut problemele la piciorul de bătaie, mai precis la tendonul ahilian de la stângul“. Astfel, ”Căprioara din Carpaţi“, cum a fost supranumită de presa internaţională, a fost nevoită să renunţe la cariera sportivă la 31 de ani.

A fost angajată la cabinetul metodic al CCA, în învăţământ, apoi în 1991 a fost aleasă preşedintele Federaţiei Române de Atletism. Paisprezece ani a ocupat această funcţie, timp în care a înfiinţat şi Fundaţia Atletismul Românesc.

”Această Fundaţie este azi preocuparea mea de bază, plus revista «Atletismul Românesc». Aşa am reuşit să sprijinim federaţia, atleţii, am modernizat multe baze de antrenament şi am făcut şaptesprezece piste sintetice de alergare în Braşov, Cluj, Craiova, Poiana Braşov, în toată ţara. Am construit sediul Federaţiei Române de Atletism şi al Fundaţiei, plus baza sportivă de aici.

Tot ce vedeţi în acest complex de lângă Ştrandul Tineretului s-a făcut fără absolut niciun ban de la bugetul de stat! Toate astea le-am făcut cu pasiune, ca şi în activitatea de sportivă, lucru care lipseşte acum. Toţi, de la sportivi, la antrenori, se gândesc numai la bani.

Pe când eram sportivă, primeam diurnă 2 dolari pe zi. O colegă din Germania m-a întrebat ce pensie am acum. După ce i-am zis că 2.200 de lei şi a făcut calculul cât înseamnă în euro, m-a întrebat dacă suma asta o primesc pe săptămână. Nu-i venea să creadă. Iar acum, la vârsta când alţii îşi aşteaptă sfârşitul, îmi fac timp să las ceva în urmă. Sunt satisfăcută că las ceva în urmă“, spune cu patos ”Doamna Atletismului Românesc“.

A primit această titulatură atât pentru performanţele remarcabile pe care le-a obţinut în prestigioasa carieră, cât mai ales pentru prestanţa şi eleganţa din afara stadionului.

În 2013, la Gala Atletismului Românesc, Iolanda Balaş a primit din partea Ministerului Tineretului şi Sportului premiul pentru dezvoltarea şi reprezentarea cu cinste a atletismului românesc. În 2006, a primit distincţia „Colanul de Aur“, ca o încununare a unei vieţi dedicate olimpismului şi atletismului. A fost şi vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român.

De asemenea, a avut un rol important şi în Comisia Feminină a IAFF (International Association of Athletics Federations), dar şi în Comisia de Competiţii a Asociaţiei Europene de Atletism. „Şi acum mai primesc scrisori (scoate un vraf de scrisori) din toată lumea. Dar cea mai specială a fost cea care a ajuns la mine din Melbourne, deşi la expeditor nu scria decât Iolanda Balaş – România, fără niciun fel de adresă!“.