Atunci când copiii fac sport

Atunci când copiii fac sport – de Dan Poenaru

Acum mai bine de zece ani, pe vremea când trăiam în Vancouver, am fost contactat de un părinte ale cărui fete, în vârstă de 14 și respectiv 16 ani, jucau tenis. Copiii aveau rezultate promițătoare, la grupa lor de vârstă, și începuseră să câștige deja turneuri locale și naționale, suficient cât părinții să spere la o posibilă carieră profesionistă.
În această poveste, ca antrenor personal, eu mă puteam ocupa de pregătirea fizică, copii având nevoie să fie mai rapizi, agili și puternici pe teren.

Sigur că am fost interesat, în primul rând întodeauna am considerat că este un privilegiu să lucrez cu talente de excepție și, în al doilea rând, toată lumea trebuie să câștige bani . Ca urmare, am acceptat să ne întâlnim și am asistat la unul dintre antrenamentele fetelor. Pentru munca mea, nu este relevant cum lovesc ele mingea, ceea ce mă interesează pe mine este cum aleargă, sar sau pot opri și schimba direcția. Am observat că la acest nivel aveau deficiențe de motricitate generală, în special mobilitate și coordoare motrică. Părinții îmi confirmă, iar copii deja merg și la fizioterapie. Cred cu tărie că aceste deficiențe trebuiesc corectate în primul rând, înainte de a începe să se lucreze cu greutăți. Dacă au nevoie de fizioterapie la 16 ani, oare ce o să se întâmple la 26 de ani, atunci când pot juca profesionist și fiecare accidentare costă… cât costă o accidentare în tenisul profesionist ?

Din păcate părinții, în special tatăl, știau exact cum trebuie procedat (“Trebuie să aibă mai multă putere și vor să continua să câștige!”, spunea el). Dar până când, până își rupeau ceva și ajungeau la operație? Dacă poți instala un motor de 450 cai putere pe un șasiu de Honda Civic, ai face-o? Nu mă înțelegeți greșit, Honda Civic nu este o mașina rea, numai că nu a fost proiectată să aibă atata putere. Din punct de vedere tehnic cred că se poate, dar mai întâi trebuie modificate suspensiile, frânele și așa mai departe. Așa că nu am acceptat acea slujbă.

Dacă analizăm alte specii din punct de vedere al motricității, o să observăm că au evoluat să fie specializate (extrem de eficiente) la unul sau poate două lucruri. Noi oamenii, fără să fim cei mai rapizi sau cei mai puternici, am devenit generaliști. Suntem singura specie care le poate face pe toate, putem alerga, sări, înota, cățăra ca nimeni altcineva. Asta este natura noastră, totul este menit să funcționeze în acest mod, de la sistemul nervos, până la articulații și ligamente.

Cu toții trecem printr-o adevărată metamorfoză în primii ani de viață. De la mișcări aparent necoordonate ca și nou-născuți, învățăm să ne rostogolim pe o parte, ne târâm, ne ridicăm în picioare pe urmă facem primii pași și în jur de doi ani copiii pot alerga, prinde sau arunca o minge. Fiecare stagiu durează mai mult sau mai puțin, în funcție de copil, sau aproape lipsește: unii copii aproape nu se târăsc, alții sunt la acest stadiu săptămâni la rând. Este greu de apreciat volumul de conexiuni pe care sistemul nervos le realizează în această perioadă. Și totul fără ajutor (încă nu am auzit de copii clinic sănătoși care învață să meargă cu ajutorul unui antrenor personal sau kinetoterapeut)! Cu toate că nu m-aș mira ca în una sau două generații să ajungem și acolo, și nici măcar nu glumesc.

Majoritatea antrenorilor pot să vă confirme faptul că în prezent copiii au deficiențe motrice sau de postură când vin să facă sport, în special la oraș. Cu alte cuvinte, încearcă să se “specializeze” într-o disciplină sportivă, ceea ce implică însușirea tehnicii și o pregătire fizică specifică, fără să aibă deprinderi motrice de bază. Cu una sau două generații în urmă, copiii se jucau afară practic cât era ziua de lungă. La 8-9 ani, când începeau să facă sport, erau foarte competenți din punct de vedere motric. Astăzi, copiii pur și simplu nu mai petrec suficient timp afară jucându-se așa cum numai copiii știu.

Am citit de curând un articol care spunea că 65% dintre copii din West Vancouver, una dintre cele mai afluente comunități din lume, au deficiențe fizice sau emotionale la vârsta la care incep să mearga la școală. Dacă vă doriți să aveți copiii sanatosi sau vreți să facă sport, nu îi împingeți să se specializeze prea devreme. Începeți devreme, dar începeți cu gimnastică sau o artă marțială. O să învețe să meargă și să alerge corect, să se cațere și să se rostogolească. Poate dans sau atletism. O fundație de motricitate generală pe care ulterior să poată construi o carieră sportivă sau pur si simplu o viata sănătoasă.

Sunt și cazuri în anumite discipline sportive, de exemplu, hockey (foarte popular in Canada), când trebuie să înceapă să patineze în jur de doi și trei ani. Motivul este că până la vârsta de 8-9 ani sistemul nervos are o capacitate aproape nelimitată de a forma noi conexiuni. Pe măsura ce se maturizează, această oportunitate se pierde. Sigur că poți să înveți să patinezi oricând, dar nu vei fi la fel de competent ca o persoană care a început să învețe la trei ani. Dar asta nu inseamnă că trebuie neglijată motricitatea generală, ea trebuie lucrată in paralel. Fetița mea a început să schieze când avea doi ani și jumătate și cam în același timp a început să facă și gimnastică.

În incheiere, să revin la povestea mea…
Bineînțeles că nu am ținut legătura cu familia respectivă, dar recent am avut curiozitatea să aflu cum a evoluat cariera lor. Am aflat că sunt bine, au mers la școala, iar pe urmă au început o carieră. Dar nu în tenis! Din păcate, tenisul nu mai este parte din viața lor, nici măcar ca agrement.
Și atunci m-am gândit să scriu câteva rânduri despre copiii care fac sport și părinții lor.

Dan Poenaru
Doctor in educație fizică, autor, antrenor personal
Membru al Asociației “Succes în Educație și Sport”
Email: danpoenaru@asociatiasucces.ro